“Notiunea de promisiune presupune ca aceasta va ramane imuna indiferent de context”.

Cu toate ca definitia este extrem de simpla, am convingerea ca putini au inteles-o. Am ajuns in punctul in care promitem usor si uitam promisiunile facute la fel de usor.

“Te sun eu, promit!, Lasa, rezolv eu asta, promit!, Oricand ai nevoie de ceva, voi fi acolo, promit!, Intotdeauna, promit!” De cate ori ai auzit asta? De cate ori ai crezut? Si mai important, de cate ori nu a fost asa?

Socul din momentul dezamagirii este cu atat mai ridicol cu cat, iti amintesti, parca mintea ta ti-a tras un semnal de alarma din start. Si la fel de clar iti amintesti cum ai decis sa il ignori? Sa ai incredere? Sa ai asteptari? Cum ti-ai spus ca trebuie sa ai incredere?

Iar acum, in momentul adevarului in loc sa poti spune asta e, sa spargi o farfurie si sa mergi mai departe te afunzi intr-o dezamagire cumplita. Toata directionata doar spre tine si spre acel moment in care sufletul tau a castigat negocierile cu mintea ta. Iar toata acea durere este pentru ca iti amintesti si tu, nu sufletul era mai puternic, ci ai slabit argumentele mintii. Ai facut-o sa taca. Ai facut-o sa spere, desi ea nu a invatat niciodata sa spere.

Desi pana aici poate crezi ca e simplu si ca data viitoare nu va fi la fel, in sinea ta inca speri. Inca negociezi, extizi termene limita, gasesti alternative si in soapta te gandesti cum si data viitoare vei alege sa crezi. Pana cand val dupa val, se vor eroda peretii. Pana cand sufletul nu va mai indrazni sa sopteasca nimic, pana cand alarma nu va suna. Insa ce te faci daca ti-ai promis tie sa iti asculti ratiunea?